Cum mi-am ucis marea iubire.

Cum mi-am ucis marea iubire.
-Continuaţi să negaţi că l-aţi ucis?
-Spunând că sunt nevinovată, nu neg nimic, domnule ofiţer.
-Domnișoară, avem amândoi aceeași meserie. Știţi ce riscuri include o anchetă atât de gravă asupra unui cadru militar.
-Nu va fi nicio anchetă. Si sunt sigură că te vei asigura de asta.
S-a întins peste masă, cu privirea fixă și mi-a luat bărbia în mână.
-Un asemenea serviciu merită o recompensă pe măsură , nu crezi?
-Bineînţeles. După atâta timp, mă aşteptam să ştii că nimic nu se primeşte înainte. Totuși , sunt curioasă să văd cadavrul.
Nu a zis nimic. S-a ridicat și mi-a făcut semn să ies din sala în care am fost interogată aproximativ patru ore. Pierdere de timp. Am mers de-a lungul unui coridor întunecat, care ducea spre morgă. Erau trei cadavre. S-a dus și a descoperit unul dintre ele. Îmi pare cunoscut. Probabil a trecut vreodată prin mintea mea. Sau prin pat. Nu sunt sigură.
– Minunat.
Se uita la mine de parcă eu eram scena crimei. Încă il uimea modul în care îmi pot ascunde fapta, fără pic de remuşcare. M-a condus până afară și mi-a făcut cu ochiul. E incredibil câte lucruri poate rezolva un zâmbet pervers pe o faţă inocentă.
M-am urcat în primul taxi pe care l-am văzut și m-am dus direct acasă. M-am așezat în faţa oglinzii. Nu îmi vine să cred cum au trecut anii. Acum 10 ani, îmi cunoşteam prima dragoste. Mi-a jurat că mă va iubi până în ultima lui zi. Cine avea să ştie, că ultima lui zi, va veni atât de repede? Aveam 18 ani, ochi negri şi un zâmbet pătrunzător. În ciuda inălţimii, sau a greutăţii, formele mele erau destul de evidente. Însă cea mai evidentă formă o aveam în suflet. Eram pură. Păcat că în aceşti ani, am lăsat multe persoane să işi depoziteze gunoaiele în sufletul meu fără ca măcar sa le cer chirie.
Îmi amintesc de prima mea iubire. Lovesc oglinda cu pumnul, la fel cum făceam şi atunci. Doar că acum, să sparg o sticlă de vodkă mi se pare mult mai interesant decât o oglindă. Încep sa râd haotic, ca apoi să mă aşez în genunchi si să plâng. El m-a invăţat cum se bea vodka, în noaptea în care mi-a spus pentru prima dată „Te iubesc”. El m-a făcut să devin ofiţer, şi tot el, a avut grija să îmi distrugă viaţa şi cariera, când mă aşteptam mai puţin.
L-am cunoscut la vârsta la care eram tânară şi sălbatică. Gata să cuceresc lumea, si liberă, liberă să mă dăruiesc cu toată fiinţa mea bărbatului iubit. L-am cunoscut aşa cum se cunosc toate iubirile mari. Din întâmplare. Şi m-am indrăgostit treptat. M-am îndrăgostit în nopţile in care el se uita la stele, iar eu, mă uitam la el. M-am îndrăgostit printre lecţiile pe care mi le dădea, şi m-am pierdut prin abisul care se odihnea în ochii lui.
Era mai bătrân decât mine. Oh, cât de tare ar râde dacă m-ar auzi spunându-i bătrân. Mă supăram de fiecare dată când se numea aşa.
-Am să spun că sunt experimentat, aşa e bine, copilo?
Dădeam din cap, zâmbind, şi mă adăposteam la pieptul lui. Nu aveam curaj să vorbesc prea mult în preajma lui. El trăise atât de mult, iar eu abia începusem să gust viaţa. Mi-a oferit lecţii, pe care eu, le-am crezut dovezi de iubire. Mi-a oferit durere. Iar eu, i-am oferit tinereţe. I-am oferit nopţile mele, i-am oferit nebunie, i-am oferit zâmbete şi hohote de râs. I-am oferit tot ce aveam mai bun, iar el începea să îşi dorească tot mai mult. Începeam să nu mai am nimic. Să nu mă mai simt întreagă. Să nu mă pot găsi eu pe mine însămi. Să nu îmi fiu mie de ajuns, pentru simplul fapt că nu îi eram lui destul. Îmi voia carnea. Îmi voia inima şi mintea, îmi voia inocenţa. Aşa că eu i le-am oferit, fără să îmi dau seama că am să rămân goală şi rece. A luat lacom, tot ce a văzut bun în mine. Şi eu eram fericită să îi umplu golurile. Dar cu cât îi ofeream lui mai mult, eu rămâneam cu prea puţin. Să mint, nu mi se mai părea atât de greu. Să inşel, nu mi se mai părea atât de grav. Să nu îmi pese, era ceva obişnuit. Iar egoismul, mi-a devenit principala trăsătură. Am început să mă simt puternică. Să simt că tinereţea pe care o deţin, nu e fragilă. Că un zâmbet şiret în colţul buzelor poate îngenunchea un bărbat. Am aflat că inocenţa mea îl făcea să mă iubească, însă fără ea îl înnebuneam. Şi îl voiam nebun. Îl voiam pierdut.Voiam să îl ştiu al meu, în aceeaşi măsură în care eu eram doar a lui. Iar lui, a început să îi fie teamă de setea mea de dragoste.
Dar lucrurile nu se întâmplă întotdeauna aşa cum ne dorim. Iar flacăra unei iubiri temătoare, se stinge repede. A început să se îndepărteze uşor, astfel încat faptul că mă lasa în urmă, să nu îl afecteze. A inceput să îmi împrăştie amintirea prin alte paturi, ca mai apoi să aducă în aşternuturile mele, parfumul altor femei.
– De ce nu mă văd în ochii tăi?
– Pentru că te păstrez în inimă, nu în privire. Acolo eşti în siguranţă. Acolo nu te poate vedea nimeni. Nu poti trezi visele bărbaţilor. Le poţi trezi doar pe ale mele.
– Nu cumva iţi e frică să afle lumea că tu eşti îndrăgostit de o copilă?
– Nu.
Îmi negase întrebarea, dar ştiam că negase şi faptul că era îndrăgostit de mine. La început i-am fost pasiune, apoi nevoie. Am ajuns să îi fiu obişnuinţă. Apoi, i-am fost sfârşit.
În ultima noastră noapte, a venit beat. Treaz nu ar fi avut curaj să îşi arate sentimentele. M-a luat de talie şi m-a lipit de perete. Mă voia. Mă voia aşa cum obişnuia la început. Mă săruta nebun, de parcă încerca să deseneze o hartă pe corpul meu. Mă strângea. Îmi strângea carnea şi îmi tăia răsuflarea. Mă voia şi el, îl voiam şi eu. Îl voiam infiltrat în venele mele. Îl voiam al meu pe veci. Acolo, în patul meu, în mintea mea, în fiinţa mea. S-a oprit şi m-a strâns în braţe. M-a sărutat cu gust de adio.
-Ai să pleci, nu-i aşa?
S-a ridicat pe marginea patului, privindu-mă fix.
-Nu mai pot continua. Tu alergi după mine, iar eu mă pierd printre stele. Te-am învăţat atât de multe. Te-am învăţat începuturi. Acum copilo, e timpul să înveţi că tot ceea ce începe, se termină la un moment dat. Că iubirea este ceva abstract. Că apare când te aştepţi mai puţin şi dispare în acelaşi mod. Că o relaţie este ca o funie strâns legată de încheietura ta. Şi ce faci atunci când funia iţi răneşte încheietura atât de tare incât iţi taie carnea? Simplu copilule. Tai funia.
-Şi cu mine cum ramane? Eu ce fac cu rana? Eu cum o vindec?
-Vei afla cu timpul. Vei privi într-o zi la încheietura ta şi vei vedea că nu mai este nimic acolo. O vei atinge şi vei realiza că durerea nu mai e. Şi vei încerca să îmi refaci imaginea, dar nu vei reuşi. Voi rămâne o amintire, la care vei reveni cu gândul, doar când vei folosi ceva din ce eu te-am învăţat.
-La naiba cu ghicitorile şi lecţiile tale. Te iubesc pe tine. Te iubesc acum. Vreau să te iubesc acum. Şi nu vreau să te iubesc în amintiri. Nu vreau să te caut printre amintiri şi să mă trezesc că nu îmi amintesc trăsăturile tale. Nu vreau să uit ochii aceştia, la care mă uit acum, şi pe care îi iubesc atât de mult.
Îmi curgeau lacrimile. Îmi priveam marea iubire ridicându-se de lângă mine şi pregătindu-se pentru plecare si pentru prima dată în viaţa mea, nu ştiam ce să fac. Îi dăruisem 7 ani din viaţa mea, iar el voia să plece. Tremuram. M-am smucit din pat şi am fugit la bucătărie. Am luat primul cuţit pe care l-am văzut şi m-am aruncat în genunchi, în faţa lui. Îl imploram să nu plece, ţinând cuţitul îndreptat spre inima mea.
-Ridică-te, şi nu te mai juca.
L-am ascultat. M-am ridicat şi i-am înfipt cuţitul în inimă. A încercat să mă împingă, dar era prea târziu. A căzut jos. Sângele se prelingea pe podeaua din lemn, la fel cum se scursese dragostea lui pentru mine. Încet şi pe nesimţite. Eram gata să mor pentru el. Dar nu atunci şi nu acolo. Acolo a fost momentul lui. Iar eu nu am făcut decât să tai funiile despre care el mi-a spus. L-am eliberat. Defapt, m-am eliberat pe mine, de el. Sau cel puţin aşa am crezut. Am ascuns cadavrul în spatele unui bloc, sperând că se va risipi. In următoarele zile i-am simţit prezenţa. Îl auzeam strigandu-mă. Îl simţeam ţinându-şi mâinile pe talia mea. Când nu mai era, îl ştiam al meu, mai mult decât l-am ştiut vreodată.
Au trecut luni întregi, iar barul de lângă blocul meu, era locul preferat în care îmi petreceam timpul. Barul şi paturile străinilor. Plecam cu orice bărbat care avea ochii căprui. Plecam, şi speram că dimineaţă am să mă trezesc lângă el. Mă simţeam murdară. Murdară şi mândră în acelaşi timp. Îl iubisem. Îl iubisem atât de mult incât l-am făcut să moară pentru mine. Aşa că am ales să îmi las câte o bucată din suflet în fiecare pat în care am fost, şi am sperat că aşa mă voi simţi la fel de rece, cum l-am făcut pe el să fie. Într-una din nopţi, s-a aşezat lângă mine un bărbat care nu avea nicio trăsătură care să îmi amintească de el. Era tânăr. Atât de tânăr…obişnuiam să fiu şi eu aşa cândva. M-am uitat la el şi am zâmbit. Uniforma de ofiţer în care era îmbrăcat i se potrivea perfect. Ştiam ce vrea. Ştiam că urma să îmi petrec noaptea cu el, aşa că i-am dat mâna. În loc să mă tragă spre primul hotel, mi-a sărutat-o. M-am aruncat in braţele lui.
-Fă-mă să trăiesc.
Am urcat in maşina lui şi a condus spre ieşirea oraşului. Nu îmi era teamă. Nu aveam nimic de pierdut şi am încetat să mă tem de moarte în urmă cu mult timp. A oprit în mijlocul unui câmp şi m-a invitat să cobor iar apoi a început să fugă. Ce nebun de viaţă.
-Haide, mi-ai spus că vrei să trăieşti.
Am alergat spre el, iar el m-a prins în braţe. M-a sărutat cu atâta intensitate, încât îmi puteam simţi corpul tremurând, apoi a deschis o sticlă de vin din maşină. Încercam să îmbârlig cuvinte. Încercam să mă ridic pentru a gesticula, dar cădeam din nou în iarbă, lângă el. Zâmbeam. Eram conştientă că bărbatul acesta, în braţele căruia mă lăsam liberă, avea să se îndrăgostească de mine. Speram să se îndrăgostească de mine.
-Ştii, lucrez la un caz de câteva luni. Un bărbat găsit mort, înjunghiat, într-o scară de bloc. Câte drumuri are viaţa. Bărbatul acela probabil a ţinut şi el cândva o fiinţă în braţe şi a fost şi el aşa fericit cum sunt eu acum. În portofelul lui a fost găsită o fotografie cu o tânără. Cu ce sunt eu mai presus de el, încât să am dreptul să mă bucur pentru mai mult timp de fericirea asta? Ce s-ar întâmpla dacă ţi-as lua viaţa? Suntem în mijlocul pustiului. Ar dura ceva până te-ar găsi cineva. Dar cât de prost să fiu, să îmi scurtez momentul de fericire, făcându-te să dispari?
Vorbea atât de uşor despre moarte.
-Dacă şi eu am ucis un om?
A inceput să râdă în hohote. Credea că alcoolul mă făcea să spun cuvinte fără sens. Dar i-a pierit zâmbetul în momentul în care a văzut că faţa mea nu schiţa nici cel mai mic gest de amuzament. S-a speriat, dar nu a plecat. A fost prima persoană din viaţa mea , care deşi tremura langă mine, nu a încercat nici măcar o dată să plece.
Mi-am petrecut ultimii 3 ani din viaţă lângă el. Mi-am petrecut toate nopţile cu el. Iarna stăteam în maşină, iar vara ne urcam pe ea şi simţeam vântul. Nu l-am iubit niciodată. Dar el mă adora , şi faptul că mă făcea să uit ce am făcut, pentru scurte intervale de timp, a fost de-ajuns.
S-a descoperit că fata din fotografie eram eu. Am devenit principalul suspect. Am fost decazută din funcţie, pănă la finalizarea cazului. Am pierdut într-o zi tot ce am construit într-un deceniu, dar un singur om a rămas şi de data asta lânga mine, deşi el era responsabil cu rezolvarea cazului. Asta este treaba cu relaţiile. E de parcă te-ai juca alba-neagra. Rişti să rămâi fericit o viaţă întreagă, sau rişti să pierzi tot.
Gata! Destul cu amintirile. E incredibil cum un pahar de vodka in plus te poate face să iţi doreşti să dormi pentru cel puţin câteva zile. Calc pe cioburile sticlei pe care am spart-o mai devreme şi mă aşez în pat. Visez şi aud soneria.
-Deschide! Poliţia!
Nu reacţionez imediat. Dureaza puţin până realizez că m-am trezit. Mă uit pe vizor si îl văd pe el, pe ofiţerul meu cu poliţia. O fracţiune de secundă, şi uşa îmi e spartă. Mă întind spre pistol şi încerc să apăs pe trăgaci. O altă fracţiune de secundă, şi un glonţ îmi străpunge carnea, împlântându-se în inima mea. Îi privesc ochii lacrimând, şi nu pot decât să mă întreb dacă ceea ce am trăit până acum, a fost adevărat. Camera se luminează, iar gândurile îmi zboară. Se spune că, atunci când mori, iţi revezi toată viaţa. Eu nu revăd nimic. Eu imi aud gândurile. Nu îl urăsc pentru că m-a trădat. În final, toată lumea îşi taie sforile. Trădarea vine în toate formele, însoţită de iubire. Nimic nu e permanent. Nicio relaţie nu e adevarată şi pură. Promisiunile se uită, jurămintele se învechesc, iubirea dispare, iar oamenii te înjunghie pe la spate. Încerc să îmi imaginez chipul celui pe care l-am iubit cel mai mult pe pământ. Incerc…şi nu apuc. Dar îmi amintesc ochii lui. Îmi amintesc că l-am iubit cu inima unei războinice şi cu mintea unei copile. Îmi amintesc că în urmă cu zece ani, el murea pentru mine în acelaşi loc. Iar acum, eu îmi dau ultima suflare pentru el. Pentru amintirea lui. Pentru moartea lui. Acum e momentul meu. O altă fracţiune de secundă şi îmi închid ochii. Sunt rece, şi obosită. E timpul să renunţ la joc. Aud un murmur, dar nu îl inţeleg. Nici măcar nu încerc. Camera se întunecă, inima mi se opreşte, simţurile mi se opresc si ele şi plec. Plec in căutarea lui. În căutarea marii mele iubiri.13631561_1226150970730922_3771688655944610264_n.png

Advertisements

2 thoughts on “Cum mi-am ucis marea iubire.

Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: